Din nou la operă : Rigoletto, 2025
Pe 9 mai, ziua în care Europa își sărbătorește unitatea, trupa, deja bine antrenată pentru escapade culturale, a liceului nostru, a hotărât să unească eleganța, arta și farmecul unei opere binecunoscute. Ne-am afișat, deci, fețele de spectatoare rafinate și am pășit cu încredere în Teatrul Național din Timișoara, la Rigoletto de Verdi.
Sub bagheta, cu siguranță, fermecată a dirijorului Guido Mancusi (invitat din spațiul vienez al eleganței sonore), am fost purtați într-o poveste care ne-a ținut captive, alternând momentele de adâncă tensiune cu umbrele unui blestem și ariile precum La donna è mobile sau Caro nome, culminând cu aria de final a lui Rigoletto, La maledizione, care ne-a lăsat cu inima frântă și ochii plini de lacrimi.
Dragutin Matić, bariton sârb, a fost un Rigoletto devastator, uman, o furtună de voce și trăire.
Milița Pantin, în debutul său ca Gilda, a fost o revelație – fragilă și luminoasă, cu un timbru care a plutit grațios peste orchestră.
Cosmin Ifrim ne-a arătat că Ducele de Mantova nu doar cântă „La donna è mobile”, ci o face cu un farmec imposibil de ignorat (din păcate, nici de către Gilda…).
Și tot ansamblul – de la Maddalena (seducătoare) și Sparafucile (întunecat și amenințător), până la cei care au dat viață fiecărui colț de curte, de tavernă sau de inimă frântă – a fost impecabil.
Ne-a plăcut TOT: regia Marinei Emandi Tiron, scenografia arh. Cătălin I. Arbore, orchestra, corul, vocile secundare care au dus fiecare replică până în vârful trăirii.
Iar noi? NOI am fost acolo, captive, vrăjite, și un pic mai mici în fața unei opere atât de mari.
Am râs foarte puțin, mai mult ironic și am tăcut mult.
Dar am ieșit din sală... mai oameni. Emoții la cote maxime, aplauze fără număr și o seară în doar ne-am lăsat corectate de artă.
