Din noi la teatru - Sunt o babă comunistă

Contextul local, având în vedere că spectacolul este jucat pe scena Teatrului Național din Timișoara, plus momentul, premergător lunii decembrie, oferă o dimensiune specială serii, orașul fiind un simbol al Revoluției din 1989.

 

Am plecat deci, cu 112 elevi ai liceului nostru spre Opera din Timișoara să vedem ”Sunt o babă comunistă”. Reacția copiilor la auzul titlului a fost neprețuită. Priviri confuze, sprâncene ridicate și replici haioase. Deși majoritatea adulților din această poveste am trăit ceva din acel regim, cei 35 de ani trecuți de la apusul acelei ere, dar mai ales spiritul fiecăruia, ne distanțează totuși de titlu. Așa că, după câteva ”nu eu! nu eu!” am clarificat că ”baba comunistă” este Emilia, un personaj din cartea cu același nume a lui Dan Lungu.

 

Piesa este un amestec de reality show televizat cu o lecție de istorie despre vremurile de dinainte și de după Ceaușescu. Ba chiar, am fost personaj al piesei, ca public al emisiunii televizate ”Cineva, Cândva” la Timișoara 2024! Am asistat la de toate, de la nostalgie, la umor negru, o ușoară ceartă de familie și o călătorie prin trecutul nu tocmai roz al României. A fost o ocazie perfectă să vedem cum fiecare generație își poartă propriile amintiri și traume legate de comunism... și să râdem cu lacrimi! Emilia Apostoae, deja cunoscută drept "baba comunistă" datorită romanului, ajunge să-și apere convingerile, comuniste, în fața camerelor de televiziune. Însă lumea secolului XXI nu este deloc prietenoasă. Emisiunea ”Cineva, Cândva”, mereu în căutare de senzațional, nu vrea să exploreze sincer perspectiva Emiliei, ci doar să ofere publicului un spectacol de tip circ, presărat cu modernisme, câteodată, poate prea brutal aduse în fața noastră.

 

Pe măsură ce acțiunea se desfășoară, personajele încep să își facă apariția pe scenă. Emilia este, fără îndoială, vocea nostalgică a grupului, vorbind cu pasiune despre momentele frumoase și despre oamenii buni pe care i-a întâlnit în perioada comunistă. Ea subliniază atât realizările, cât și dificultățile cu care s-a confruntat în tranziția la capitalism.

Pentru a contrasta cu amintirile Emiliei, apare Țucu, soțul ei, care aduce viziunea opusă. Amintirile lui reflectă reversul medaliei, iar umorul său negru adaugă o dimensiune interesantă peisajului de pe scenă. Ne-am amintit .. sau am aflat .. că era vremea în care orice sufragerie respectabilă se mândrea cu un televizor Diamant pe care trona un pește de sticlă sau un bibelou de porțelan, totul elegant așezat pe un mileu tricotat cu migală. Pentru că, evident, mileul nu era doar un accesoriu, ci un adevărat cult național. În acele zile, țigările Carpați și Snagov erau monedă de schimb socială. Fără filtru, cu un gust amar și miros persistent, ele reprezentau emblema bărbaților adevărați și a discuțiilor filosofice din fața blocului. Dacă aveai noroc, puteai prinde un cartuș pe sub mână de la vecinul care "știa pe cineva" la Alimentara. Apoi, mai era și nelipsitul covor persan, scos la ”netezit” ușor, în fața blocului, doar ca să știe toți vecinii cine are covor persan. Între timp, orice copil român respectabil purta cu mândrie uniforma de pionier sau de șoim al patriei. Cravata roșie sau albastră era regina fiecărei zile de școală în care aveam evenimente soeciale, iar carnetul de economii și consemnațiuni - aproape sacru, obligatoriu pentru startul ”educației financiare” a fiecărui tânăr, viitor mândru membru de partid.

 

În același timp, fiica Emiliei, Alice, stabilită în Canada, proaspăt întoarsă scurt în România cu soțul canadian, amator de sarmala, țuică și mămăligă cu brânză, adaugă un alt strat conflictului între generații. Lupta acestora este evidentă, iar prin aceste personaje se pot observa efectele pe care comunismul le-a lăsat asupra familiilor românești. Ruptura dintre generații devine evidentă, iar tinerele generații sunt, poate, mai ușor de înțeles pentru noi, cei de astăzi, care trăim într-o lume cu mult mai multe oportunități. Ușurința cu care judecăm trecutul, ignorând sacrificiile sau dezumanizarea practicată atunci, este un aspect prezent în piesă, dar și egoismul subtil, dat de numeroasele posibilități de care ne bucurăm acum.

Desigur, pentru că perioada comunistă a fost marcată de prezența Securității, nu putea lipsi din piesă o referire și la acest aspect. Piesa oferă o idee interesantă asupra a ceea ce s-a întâmplat cu toți „securiștii” după căderea regimului comunismului. Securistul Dorofte, în viziunea lui Călin Ciobotari, regizorul spectacolului, se transformă într-un călugăr, adăugând o notă de paradox și profundă ironie.

 

Personajele piesei ne-au arătat cum România s-a schimbat – sau poate nu atât de mult? Ne-am amintit sau am aflat pentru prima dată, de cozile lungi, de plasele de rafie și de momentele când „ciupitul” era sport național. Ba chiar am râs la glumele despre „codită”(statul la coadă, boală a vremii) și „industria de stat dispărută.”

”Sunt o babă comunistă” este o piesă despre toate nuanțele de gri din viața noastră, la fel de multe precum blocurile comuniste care încă domină orașele României. E un spectacol care te face să râzi, să te gândești și să apreciezi libertatea pe care o avem azi.

 

Mulțumiri speciale colegei noastre, prof. Adriana Muntean, pentru organizarea acestei seri savuroase!

 

Iar voi, NU uitați să mergeți la teatru! Veți pleca acasă cu multe zâmbete și câteva întrebări seriose despre trecut și viitor.

 

Prof. Dana-Marciana JEBELEAN