Din nou la teatru - O Scrisoare Pierdută

După o primă experiență memorabilă în luna mai, ne-am întors cu forțe proaspete (și cu două autocare pline de elevi entuziasmați) pentru o nouă întâlnire cu eternul Caragiale și "O scrisoare pierdută".

Am râs din nou, dar parcă de data asta am prins și mai multe subtilități – fie asta un semn că piesa e ca un vin bun, se îmbunătățește cu fiecare vizionare, fie că și noi am început să înțelegem mai bine cât de adânc bate umorul politicii.

 

Ce-am văzut? Pe scurt: un univers teatral unde șmecheria și naivitatea coexistă, iar personajele noastre preferate continuă să jongleze cu scrisori, pălării pierdute și... șantaj politic. De data asta, ne-a lovit cât de contemporan sună totul. Agamemnon Dandanache, cu aerul lui de "fac treabă dar nu știu ce fac", parcă era extras din titlurile de azi dimineață. Zoe, fermecătoare ca de obicei, s-a descurcat de minune să își jongleze multiplele "peruci" – metaforic și la propriu – iar Nae Cațavencu? Ei bine, am impresia că și-ar putea găsi locul în orice talk-show politic modern. Cetățeanul turmentat rămâne, desigur, simbolul nostru național – pierdut între urnele de vot și nedumerit cu cine să voteze. Junele Fănică, șarmant ca orice om politic de vârf actual. L-am regăsit pe Ghiță jucând pe picior absolut întreaga piesă.

 

Elementele scenografice au fost la fel de inspirate: mopul și găleata rămân în peisaj, ca o metaforă subtilă a insalubrității politice, iar hamacul din casa prefectului? De data asta, cred că i-am dibuit exact simbolistica, [oare și starea noastră generală?!?]: punerea la cale a tuturor intrigilor se face relaxat, într-un mediu relaxat.

 

Și totuși, la final, am ieșit din nou cu zâmbetul pe buze, pentru că ne-am dat seama că, deși lumea s-a schimbat mult în ultimii 100 de ani, Caragiale încă râde de noi și noi trebuie să reușim să râdem împreună cu el.

Am pierdut, am căutat și în final, am găsit, împreună cu actorii Teatrului Național "Mihai Eminescu" din Timișoara deja de două ori aceeași scrisoare! Așadar, ce-am învățat? Că politica e un joc vechi, dar că la final, cel mai important e să ne păstrăm simțul umorului.

 

Ne-am întors la școală cu un gând simplu: ”Râzi și tu, râd și eu, că de plâns... avem timp destul!” (fără a avea pretenția sau intenția de a mă apropia măcar de mesajul puternic proiectat la finalul piesei)

 

Prof. Dana Jebelean